Povesti cu iubire

Povesti cu iubire

Din seria Povesti cu iubire revin azi cu o poveste dedicata  memoriei bunicului meu …

A fost odată un copil care îşi iubea mult de tot mămica, îşi iubea foarte mult tăticul, îşi iubea foarte mult bunicul.

Doar pe unul dintre bunici îl prinsese în viaţă, şi îl iubea atât de mult încât, atunci când bunicul lui a căzut bolnav la pat, copilul nu a mai avut linişte. Se frământa, se tot frământa, neştiind cum să îl ajute…

Şi, odată, când ceilalţi erau la culesul viei, iar el era singur cu bunicul, a văzut cum din ochii acestuia curgeau lacrimi de durere.

– De ce plângi, bunicuţule? – a întrebat copilul.

Bunicul nu i-a răspuns. A început să plângă şi mai tare.

– De ce plângi? Te simţi rău? Te doare tare?

Bunicul a dat din cap, aprobator.

– Cu ce să te ajut?

– Nu ai cu ce, spuse bunicul.

Copilul se gândea cum ar putea să îl ajute.

– Uite, până vin mama şi tata, o să stau aici, lângă patul tău. Nu te las singur. O să îţi spun poveşti, cum îmi spui tu mie când sunt bolnav.

Şi copilul încercă să spună o poveste. Dar era prea trist ca să spună una dintre poveştile pe care le auzise tot de la bunicul lui.

– Iartă-mă, bunicule, nu am stare să îţi spun o poveste pe care o ştiu de la tine. O să îţi spun una nouă.

Şi copilul începu să spună o poveste pe care nu o auzise de la nimeni. Îi venise în minte pe loc, chiar atunci… Nu se ştie ce poveste i-a spus, dar povestea i-a plăcut bunicului. Copilul o spusese atât de frumos, încât bunicului i-au trecut durerile ascultând-o. În ziua următoare, bunicul s-a simţit rău din nou. Dar nepotul a început o altă poveste, iar povestea era ca un leac care alunga durerea. Din mintea copilului ieşeau poveşti frumoase, care nu semănau cu alte poveşti. Erau poveşti pentru oameni mari… După ce au văzut cât de mult îl ajutau pe bunic poveştile copilului, au încercat să vadă dacă leacul e bun şi pentru alţi bolnavi. Părinţii lui l-au dus pe copil la alţi bolnavi – şi pe unii poveştile îi vindecau, unora le alinau durerile, iar asupra altora nu aveau nicio putere.

Într-o zi, prin satul acela au trecut nişte hoţi. Auzind despre faima copilului, s-au gândit că ar putea să scoată mulţi bani de pe urma lui. Aşa că, într-o după-masă, au reuşit să-l prindă pe copil şi au fugit cu el departe, departe. După câteva săptămâni de mers, pe drum, unul dintre hoţi s-a îmbolnăvit. Atunci l-au pus pe copil să îi spună o poveste. Copilul, mai de frică, mai din milă, s-a apucat să povestească. Dar durerea bolnavului nu s-a micşorat. Ba chiar şi ceilalţi au început să se simtă rău. În ziua care a urmat, au mai încercat o dată. Dar iarăşi s-au simţit rău şi ceilalţi, aşa că nu l-au mai lăsat pe copil să vorbească. Le era din ce în ce mai rău, şi s-au gândit că poate sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru fapta lor. Dar lăcomia era prea mare, aşa că nu au vrut să îl aducă pe copil înapoi la părinţii săi. Au încercat să facă bani de pe urma lui. L-au pus să spună poveşti, dar poveştile nu mai ajutau pe nimeni. Bolnavii rămâneau la fel de bolnavi. De vină era copilul – inima lui era frământată de dorinţa de a-şi vedea părinţii şi bunicul.

Într-o zi, supăraţi şi plictisiţi, hoţii s-au hotărât să îl părăsească pe copil în pădure. Le era frică să îl omoare cu mâinile lor, ca nu cumva să se îmbolnăvească şi mai rău sau să fie pedepsiţi în alt fel de Dumnezeu.

Copilul nu a stat multă vreme singur acolo, pentru că pădurarul l-a găsit şi l-a dus la casa sa. Numai că nu vorbeau aceeaşi limbă… A trecut multă vreme până ce copilul a învăţat limba pădurarului. Până să o înveţe, a uitat propria limbă. Pentru că acolo, în pădure, nu era decât el cu pădurarul şi nu mai avea cu cine să vorbească. A uitat şi numele satului său, aşa că nu ştia în ce direcţie ar fi trebuit să o apuce ca să îşi regăsească familia.

A stat lângă pădurar câţiva ani, dar până la urmă iubirea de părinţi l-a biruit. Aşa că a plecat, la întâmplare, hotărât să colinde lumea întreagă până îi va găsi. Şi a mers din sat în sat, cumpărându-şi mâncare cu banii pe care îi primise de la pădurar. Era din ce în ce mai trist, se gândea că poate merge într-o direcţie greşită, dar era hotărât să îşi caute părinţii, chiar dacă lucrul acesta ar fi durat ani de zile.

Odată a mers câteva zile fără să afle niciun sat în drum. Îi era foarte foame, dar nu avea ce face. În faţa sa avea nişte munţi înalţi – şi i s-a făcut rău. Tremura de frig, dar voia să îşi continue drumul, chiar dacă era seară. Munţii îi aminteau de copilăria sa.

„Munţi sunt în toată lumea – se gândea –, dar dacă după munţii aceştia îmi voi găsi părinţii? Bunicul a murit deja, poate. Dar măcar pe părinţi să îi găsesc.”

Şi a plecat la drum. Fiind întuneric, nu şi-a dat seama că, la o răspântie, a luat-o înspre munte în loc să o ia spre satul care era aproape. A mers cât a mers, dar, nu după multă vreme, a căzut la pământ. A zăcut acolo până a doua zi, când l-au găsit nişte oameni care mergeau să taie lemne. L-au pus în căruţă şi l‑au adus în sat. După ce l-au aşezat într-un pat, gazdele l-au lăsat singur în cameră. Au spus, într-o limbă care îi părea cunoscută, că pleacă după doctor. Şi, după o vreme, în camera lui… a intrat un copil. Copilul a intrat, cu sfială, s-a aşezat într‑un colţ şi a început să spună o poveste.

Călătorul se simţea prea bolnav ca să aibă stare să asculte poveşti. La început, nici nu putea fi atent la cuvintele copilului. Dar, încet-încet, a început să plângă. Se simţea la fel de rău, dar plângea din ce în ce mai tare… Copilul vorbea limba pe care el o uitase de mult, din copilărie. Abia înţelegea povestea. Copilul a terminat povestea şi s-a ridicat, sfios, pregătindu-se să plece, în timp ce gazdele intrau în cameră. Văzându-i ochii în lacrimi, l-au întrebat dacă se simţea mai bine.

– Da, mă simt mai bine. Dar nu am putut asculta povestea cu atenţie. Pentru că… pentru că o ştiu. Am spus-o şi eu, când eram mic, bunicului meu.

Vorbea greu, cu mari eforturi, dar bucuros că vorbea din nou limba copilăriei sale…

– E o poveste de peste munţi, din satul poveştilor pentru oamenii mari, îi spuseră gazdele. Puţini din copiii noştri au ajuns până acolo. Dar unii au învăţat poveşti foarte frumoase, poveşti care vindecă bolnavii, spuse stăpânul casei.

– Dar nu toţi copiii pot spune poveştile astea, doar copiii care îşi iubesc mult părinţii. Puterea poveştii nu stă în poveste, ci în cel care o spune, zise femeia lui. De fapt, dacă ştiţi povestea, înseamnă că aţi trecut şi dumneavoastră pe acolo…

Bolnavul se simţea mai bine.

– Vreau să plec acum, nu mai pot sta, spuse.

– Acum? Nu, mai staţi la pat, să vă refaceţi. Puteţi pleca mâine dimineaţă, cum răsare soarele.

De emoţie, călătorul nu a putut să închidă ochii toată noaptea. Ştia că e aproape de casa sa, de părinţii săi… Dimineaţa devreme a pornit la drum. A mers până la trecătoare, a traversat munţii şi a ajuns în satul său seara târziu. Satul era mai mare, cu multe case noi. Dar nu i-a fost greu să dea de casa părinţilor săi. A bătut la poartă. I-a deschis fratele său mai mic, care nu l-a recunoscut. A crezut că e doar un călător, aşa că l-a poftit într-o cameră şi i-a adus de mâncare.

– Părinţii tăi ce fac, unde sunt?

– Tatăl meu e bolnav şi mama stă lângă el, să nu se simtă singur. Tata e bolnav de supărare… Îi e dor de fratele meu mai mare. Am avut un frate care a dispărut într-o zi de acasă. Unii ziceau că poate s-a înecat, alţii că poate a plecat pe munte şi s-a rătăcit. Alţii spuneau că l-ar fi luat nişte călători cu ei. Dar de ce să fi plecat de acasă? Nu avea niciun motiv. Mai ales că îi iubea foarte mult pe părinţi. Şi pe bunicul nostru, care a murit nu după multă vreme…

– Am auzit că în satul ăsta sunt copii care ştiu poveşti frumoase, care alungă bolile. De ce nu l-au ajutat pe tatăl tău?

– Pentru că tatăl meu are trupul sănătos, doar sufletul lui e bolnav, spuse fratele cel mic.

– Dacă mă laşi, o să îi spun şi eu o poveste. O poveste pe care copiii din sat nu o ştiu. O poveste care o să îl ajute…

– Mă duc să îl întreb dacă vrea să te asculte, zise fratele său. Nu ştiu însă dacă îl vei putea ajuta cu ceva, că nici alte poveşti nu l-au ajutat.

– Lasă-mă să încerc, spuse călătorul.

Intrară în camera bolnavului.

– Vă rog să mă lăsaţi să vă spun şi eu o poveste. Povestea mea.

– Spune, încuviinţă bolnavul, am să te ascult.

Călătorul îşi dădu seama că tatăl său era prea trist ca să aibă stare de poveşti, dar avea totuşi puterea de a-l asculta pe musafir, pentru că voia să fie o gazdă binevoitoare.

„A fost odată un copil care îşi iubea mult părinţii şi bunicul…”

– Ce poveste e asta? – întrebă fratele cel mic.

– Lasă-l să povestească, spuse bolnavul, căruia chipul călătorului i se părea cunoscut, dar nu îşi aducea aminte unde îl mai văzuse.

„A fost odată un copil care îşi iubea mult părinţii. Şi bunicul. Atât de mult, încât odată, când bunicul lui era bolnav, s-a apucat să îi spună o poveste pentru a-i alina durerea. Şi povestea a fost atât de frumoasă, încât bunicul s-a simţit mai bine. Sau poate nu era povestea frumoasă, poate doar era spusă cu multă iubire, dar şi-a făcut efectul. Era o poveste deosebită, o poveste pentru oameni mari. Chiar dacă o puteau înţelege şi unii copii. Toţi s-au mirat de felul în care băiatul îşi arăta iubirea faţă de bunicul său. Ba, mai mult, l-au dus pe copil şi pe la casele vecinilor bolnavi, iar unora poveştile le alinau durerile.”

Mama şi-a recunoscut prima fiul. Dar, din pricina emoţiei, a tăcut şi l-a lăsat să povestească până la capăt. Şi călătorul a povestit cum a fost furat de hoţi, cum a fost dus departe-departe, cum a fost găsit de pădurar. A povestit cum a crescut şi cum a pornit la drum în căutarea părinţilor săi.

„Şi, când zăcea bolnav într-o casă de la poalele munţilor, un copil i-a spus o poveste. Şi a recunoscut în ea povestea pe care, mic fiind, i-o spusese bunicului său. A doua zi a pornit la drum şi, spre seară, a ajuns la casa părinţilor săi…”

– Adică la casa noastră, zise tatăl, ridicându-se singur din pat, ca să îşi îmbrăţişeze băiatul. Îşi recunoscuse şi el feciorul, dar până atunci tăcuse din cauza lacrimilor.

– Da, la casa noastră, zise călătorul, întinzând un braţ spre tatăl său şi al doilea spre mama sa. La casa din satul poveştilor pentru oameni mari – zise cu emoţie. Îi dădură lacrimile.

Mare bucurie a fost atunci în sufletele lor. A fost o sărbătoare pentru tot satul. Bucurându-se de întoarcerea sa, tatăl s-a pus pe picioare. Şi, ori de câte ori boala se apropia de familia lor, fiul cel mare le spunea o poveste şi boala pleca din casa lor. Pentru că, după ce se întorsese la casa sa, putea să ajute din nou oamenii cu poveştile sale…

Sursa: internet

Dacă ti-a plăcut povestea, simte-te liber să o dai mai departe către oricine are nevoie de întelepciunea sa!